Mi se pare un gest de suprem meltenism. Cu atât mai mult, nu am fost de acord ca cineva să se folosească de copiii mei pentru a se distra în felul acesta. Când Toma avea vreo 4 sau 5 anișori, un vecin a vrut să facă pe grozavul:

- Toma, ia zi-i lu' tac-tu ”du-te, bă-n p*zda mă-tii!”!

Ca să nu am o reacție foarte vehementă la adresa respectivului de față cu cel mic, am replicat:

-Tati, tu ești un copil educat și isteț, nu faci tu ce-ți zce orice nevleg...

-Nu ți-e, bă, rușine să mă faci nevleg??? a replicat ofuscat respectivul, care nu a mai vorbit cu mine multă vreme după aceea. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc.

Când eram mic, pe la vreo 10-11 ani, aveam o mare problemă. Sor-mea, care avea 2-3 anișori, înregistra cam tot ce mă auzea pe mine vorbind - evident că nu a inregistrat vreo poezie sau altceva din categoria celor academice, ci numai prostiile, bazaconiile și înjurăturile (recunosc, eram gură bogată). Și nu numai că reda intocmai ce auzise, dar le mai și potrivea, dacă vreun cuvânt pe care îl auzea întâmplător suna asemănător cu prostiile înregistrate. Să vă spui ce și cum. Într-o duminică seara (la mine duminica era zi de chelfăneală - ori nu-mi făceam vreo temă, ori făceam vreo greșeală impardonabilă, ori... se găsea ceva motiv pentru smotoceală) ai mei au vrut să mă verifice la temele pentru a doua zi. Eu eram, ca niciodată, super organizat: ghiozdanul făcut, scris la matematică, învățat la geografie, făcut compunerea la limba română.

-Ia, citește-mi compunerea! a zis mama.

Am citit-o chiar cu intonație, ca o repetiție pentru a doua zi la clasă. Era o compunere despre cum un brav ostaș român a reușit să arunce în aer comandamentul nazist dintr-un sat ocupat de trupele germane în WW2. Era o compunere plină de suspans, ca un serial de pe Netflix. După ce acțiunea s-a consumat, totul se termina în uralele soldaților români, bucuroși că au mai eliberat o palmă de pământ de sub jugul Germaniei hitleriste.

- Ura, uraa, uraaa! am citit eu triumfător finalul compunerii.

- P*la, p*laa, p*laa! a replicat soră-mea, zâmbind inocent din colțul ei cu jucării și privindu-mă complice, dând de înțeles părinților mei că de la mine știa tot ce spune...

Nu vreți să știți ce era în sufletul meu! Am trecut de la extazul pe care mi l-a generat lecturarea compunerii (care știam că e valoroasă) la agonia anticipării Apocalipsei care urma...

- Măgarule, numai de la tine a învățat toate prostiile asatea, zicea mama în timp ce mă altoia.

- Ce a zis aia mică? a întrebat tata care nu cred că fusese foarte atent la ce se petrecuse în jurul lui (cred că se uita la Telesport).

Am deschis gura să zic ceva în apărarea mea...

-P*laa! a repetat soră-mea, cu o dicție care ar fi făcut să crape de ciudă orice candidat la UNATC, cu mândria de a fi făcut cea mai mare ispravă de pe fața pământului (știa că e în centrul atenției).

Nu mai știu prea bine ce a urmat, cert e că am scăpat cu viață. În fine. Faza se răcește, însă tot în aceeași seară:

- Haideți la televizor, că începe filmul, ne-a chemat mama la un moment dat.

Ne-am adunat în jurul televizorului.

- Ce film e? a întrebat tata.

- Manipulantul, răspunde mama uitându-se în ziar peste programul TV.

- Nu p*la, nu p*laaa! a început soră-mea să turuie ca un clopoțel vrăjit...

P.S. În seara aia nu am văzut filmul. A doua zi, la compunere am luat 10. Ura!