Muzica din vremurile ălea? O comoară - hitul din clasa a IX-a era WIND OF CHANGE de la Scorpions, iar LAMBADA abia începuse să rupă discotecile. Oamenii? Simpli și minunați (așa mi se păreau mie atunci). Cerul? Tânăr și clar! Peste toate acestea plutea exuberanța descătușării de regimul comunist! La televizor vedeam VIDEO-SATELIT - emisiune de videoclipuri muzicale gen MTV iar la modă erau guma TURBO și guma CIN-CIN (aia cu surprize cu fotbaliști). Aproape toată lumea știa versurile melodiei NOTTI MAGICHE (imnul Campionatulul Mondial de Fotbal ITALIA '90), în talcioc apăruseră celebrii jeanși ITALIA '90 (prespălați) și PYRAMIDE (sare și piper). Ce să mai - repet, știu că sunt multe de povestit, iar dacă simțiți nevoia să completați cele spuse de mine, vă rog să o faceți în comentarii.

Bătea, deci vântul schimbării și al libertății. Se schimbaseră paradigme, retorici, atitudini, totul era proaspăt, nu mai erau tovarăși profesori și tovarășe profesoare, erau, evident, domni și doamne și recunosc, în primă fază mi-a fost destul de greu să mă obișnuiesc cu modul ăsta de adresare. Imi mai scăpa câte o ”tovarășa” atunci când mă adresam unei doamne profesoare, și încă mi se părea ciudat că tabloul ”tovarășului” dispăruse de deasupra tablei. În fine, personal mă aliniasem la noile setări ale vremurilor. Aveam jeanși Italia 90, geacă turcească, cumpărată de la UNIC de la madam Agopian, încălțăminte de origine incertă și gusturi muzicale corespunzătoare - adică eram pe haevy metal, că Depeșmod (sic!) nu mi-a plăcut la vremea aia. Rupeam casetofonul INTERNAȚIONAL (13.000 de lei, cumpărat de tata după ce a făcut un ”ceareu”) ascultând Metallica, Slayer și Sepultura, plus o mulțime de alte chstii obscure pe care nu le mai știu. Știu, însă că, la un moment dat, la Consignația FIVE STARS (aia din stația de autobuz de vis-a-vis de Liceul Industrial, sens de mers spre centru, că pe vremea aia pe Bulevard era dublu sens) au adus niște casete ”originale” (noi le ziceam ”licențe”) cu Sepultura (”Beneath the remains”, pentru cunoscători). Bă, nu mai puteam dormi noaptea cu gândul la caseta aia, mai ales că eu aveam albumul respectiv, dar era tras prost, cu fâșâit, de pe o casetă de la prietenul meu, Gogoașă. Nu știu cum, cu chiu, cu vai am strâns fabuloasa sumă de 535 de lei (atât costa, iar la vremea aia suma asta însemna o mică avere, mai ales pentru un elev) și, ca nu cumva să se vândă pâna ajung eu la magazinul cu pricina, am chiulit la ora de română – singura oră de română de la care am chiulit pe toată durata liceului. Satisfacția intrării în posesia casetei respective a fost cu mult mai mare decât sentimentul de vinovăție dat de chiul, mai ales că la ce ore de română aveam, trebuia să fii nebun ca să chiulești. Era ca și cum pierdeai premiera la un nou episod din Game of Thrones (da, doamna profesoară, știu că citiți asta, dar vă rog să mă credeți că chiar așa era, cel puțin pentru mine!). Ce vreau eu să vă spun e altă chestie. Evident că îmi doream să îmi las plete – oricum asta era trendul vremurilor, iar ca un argument suplimentar venea faptul că scăpasem de comunism și că nu se mai poate atenta la anumite libertăți. Ei, ași! Care cum uita să dea pe la frizer, cum era vânat fie de diriginte, fie de profesori, fie de... directorul Chelu (uitai să vă spui că io am făcut liceul la Electro). Da! Care cum iși etala lațele, a doua zi era chemat cu tac-su tuns la școală Nu știu cum s-a întâmplat că pe mine m-au sărit cu toții de la treaba asta, așa încât, prin primăvara lui ’92, ajunsesem să am un păr destul de lunguț, aproape de prins în coadă, păr pe care il scuturam energic ori de câte ori ascultam la un volum mai ridicat caseta aia cu Sepultura de care v-am povestit (și pe alelalte). Eram atât de mândru de părul meu! Bogat, ondulat, negru... o minune (poză nu vă arăt, că râdeți de mine, că și eu am râs când m-am revăzut de curând). Deja simțeam că intru în lumea roacărilor de elită cu părul ăla (nu prea mă ajuta vestimentația, că nu găseam ce trebuie pe vremea aia pentru a fi un roacăr supărat). Aproape că și mama se mândrea cu mine, la ce păr aveam (apropo, ai mei nu m-au obligat niciodată să mă tund). Toate bune și frumoase, asta până într-o zi... Nu știu cum Dumnezeu, am întârziat 2-3 minute la nuș-ce oră și mă indreptam grăbit către corpul 2 de la liceul Electro (acolo aveam clasa). Când dau să intru în clădire, aud un urlet în spatele meu, din diagonala terenului de sport, semn că persoana cu pricina era la ieșirea din corpul 1 al liceului. Un urlet cumva familiar, cu o voce ușor limbută, dar fermă, nu foarte baritonală, dar înfricoșătoare, cu o dicție nu foarte pronunțată, dar inteligibilă:

-Băăăăă, nevlegule! Băăă, tu ăla cu păru’ mare! Stai pe loc!

Am înghețat!!! Cu ultima urmă de rațiune rămasă în mine, am recunoscut vocea (și vocabularul) directorului Chelu (Stelian Chelu). M-am lichefiat instantaneu. M-am întors cu teamă spre direcția din care venea vocea directorului. L-am văzut venind spre mine ca și leul în turbare, deja parcursese jumătate din distanța dintre corpul 1 și corpul 2. Bă, mânca-v-aș, o știți pe aia ”că-n gheară de fiară și-n gură de tun mai dulce-i pieirea”? Ei, exact așa mă simțeam eu atunci, ca Pașa Hassan fugărit de ”sălbaticul vodă în zale și fier”. Am înghițit un nod mare cât stânca Gibraltar. Directorul Chelu, masiv fiind, deja gâfâia nervos când a ajuns la mine

-Bă, nevlegule, ce e bă cu păru’ ăsta la tine?

-...

-La ce clasă ești tu, mă?

-X E

-Și diriginte?

Deja scosese un carnețel și își nota apăsat informațiile ”stoarse” de la mine.

-Domnu’ Rudeanu… (haț, încă o stâncă înghițită) ”Să vezi ce mi-o iau și de la dirigu’” am gândit.

-Așa? a întrebat el cu subînțeles și, îngustându-și ochii, mi-a zis: mâine, dar MÂINE, mă cauți, dar să fii tuns..., mă tu ai înțeles? TUNS!!! La mine în birou te aștept. Cum te cheamă?

I-am spus pe nerăsuflate numele complet, cu inițiala tatălui cu tot, iar directorul a notat în carnețel. Încă gâfâind mi-a șuierat printre dinți

-Dă-i drumul de aici! NEVLEGULE! Și mi-a dat un capac (nu prea tare, dar cât să înțeleg că a trecut Apocalipsa pe lângă mine)

N-aș putea descrie sentimentul de ușurare... Am scăpat! Cu picioarele tremurânde m-am îndreptat spre clasă, toată ziua până la finalul orelor fiind foarte cuminte și cuviincios cu toată lumea. Am luat și un 9 la UTLM, ce să mai, elev model. După ore, țeavă la frizerie – direct ”pierdut cu bordură în ve”, că altă tunsoare nu știam (mai era ”bros”, dar aia nu-mi plăcea). Am oftat eu după pletuța mea, dar, deh, ara mai mare teama de Cerber decât dragul de păr lung.

A doua zi, îmi iau inima-n dinți și mă îndrept către biroul directorului, mândru de mine, nevoie mare, că, mamă, ce mare ispravă am facut eu că m-am tuns! Aveam o vagă speranță cum că voi intra cumva în grațiile domnului director Chelu, și chiar îmi imaginam că vom deveni amici și că vom face glumițe unul cu celălalt... Incă puțin! Intru în corpul 1, merg pe coridor și când să dau colțul spre biroul directorului , pac, dau nas în nas cu el (haț, încă o stâncă înghițită!)

-Să trăiți! zic, mai mult mieunat decât articulat.

Directorul Chelu mă privește cu o expresie darth-vader-iană, fără să-mi răspundă la salut. Îmi dau căciula jos și mândru, dar în același timp temător zic:

-M-am tuns!

Aceeași privire inexpresivă, cu colțurile gurii lăsate.

-Gata! Zic... și-mi trec mâna prin părul scurt.

Directorul Chelu dă să plece, dar se întoarce nedumerit și mă întreabă:

-Cine ești tu, mă?

-...”Fuck!”