Spre exemplu, copil fiind, până pe la vreo 5 ani când auzeam de Toma Caragiu, eram convins că era vorba de Tom Macaragiu'. Îl admiram maxim, atât pentru glumele pe care le făcea, cât și pentru faptul că se putea învoi de la serviciu ca să vină la televiziune pentru a-și face celebrele numere de comedie.

O altă percepție pe arătură am avut-o tot în fragedă pruncie: la grădiniță se căzneau tovarășele educatoare sa ne învețe cântece patriotice (ce porcărie!). Intr-o zi, s-a pus problema sa învățăm "Privesc prin Doftana, prin gratii de fier..." - un fel de doom metal proletar, cu un mesaj de-ți venea să bocești mai ceva decât o văduvă de război (ferească Dumnezeu!). La un moment dat, un vers suna așa: "...se mistuie-n chinuri tovarășa mea". Mă, zic, cine e Semistu ăsta? Semistu e-n chinuri...! Dar ce-a făcut el? Mămica lui știe? Moaaa, gata știu! Cred că Semistu e un copil rău de la grupa mare, care nu a păpat tot și l-a dus tovarășa educatoare la beci, la nea Ion administratoru'... Băi, mi s-a pus un nod în gât și aproape că îmi venea sa plând de mila lui Semistu. Bietul de el! Nu mai știu cum am uitat de drama lui Semistu, oricum, de atunci nu prea am mai făcut nazuri la mâncare (că de aia sunt și gras, dar vorbim noi altădată...). Mai târziu am crescut flăcăiandru, vorba cântecului. Au apărut hiturile în limba engleză, ca să nu mai zic că și pe alea în românește le mai zbârceam... Cât de praf eram! N-am să înțeleg niciodată de ce, intr-o primă fază, la hitul celor de la Compact, în loc de "După ani și ani..." căntam "Trubaaaciaaa..." Că-mi vine să și râd :)))))) Că sa nu mai zic că la celebrul "The final countdown" al celor de le Europe, strigam în gura mare la refren: "Iță faaeer cheau cheaaaau!". Mă rog, era destul de acceptabil la câtă englezească știam eu la vremea aia... Și a mai fost și celebrul "Thunderstruck" de la AC/DC, care, din cauza începutului "tandăr... tandăr" (transcriere fonetică), a fost botezat de foarte mulți "Vanda" :)))))). Că așa înțelegeau ei.

Bă, dar intr-o zi m-am scurtcircuitat de tot. O întreb pe mama:

- Ce film e la televizor?, iar ea-mi răspunde:

- Ziuașa calului.

Na pe dracu'! Calul poate avea șa, zăbală, căpăstru... dar ce-o fi aia ziuașă? Un fel de cravașă, dar mai science-fiction? În toată cultura mea generală pe zona de echitație nu am reușit să găsesc logica termenului.

- Ce e aia ziuașă, mamă?

- ...???

- Ziuașa calului, nu așa ziseși ca se numește filmul?

- Ziua șacalului, tembelule!

Și totuși, cea mai tare a fost sor-mea, Ana! Ascultând melodia "Strada Popa Nan" de la Pasărea Colibri, ajungem la partea asta:

"În Popa Nan stă un bărbos, bătrăn și fotograf,

Puștii de pe stradă spun că este-un zeu..."

Cum le-a auzit, cum le-a potrivit sor-mea, că ei i-a ieșit "...cu sfidel pe stradă spun că este-un zeu". E foarte logic, totuși! Sfidelul nu poate fi decât o sfială de copil, amestecată cu admirație, respect și maximă condescendență. Hai că le-am potrivit bine, nu?